Active escapes

Invitatie la calatorie, la explorare de locuri in mijloc

Din ciclul vietii echilibrate, in decembrie 2016 am acceptat provocarea de a merge intr-o expeditie in Himalaya pina la 5400m altitudine, respectiv Everest Base Camp.

Nu aveam niciun fel de pregatire pentru a duce la bun sfarsit aceasta expeditie. Singurele mele legaturi cu muntele sunt iarna cand schiez si obisnuiesc sa fac drumetii maxim o data pe an.

Nu credeam ca aceasta experienta va fi una din cele mai puternice lectii de viata pe care puteam sa o primesc.

Ziua 1 Kathmandu

Ne-am teleportat din anul 2017 si am ajuns in anul 2074, odata cu sosirea noastra in Kathmandu. Aeroportul mic si inghesuit, dar cu toate astea aveau automate pentru acordat vize, unde completai frumos online aplicatia, apoi stateai la o coada sa platesti taxa. Totul a durat cam o ora. Apoi surpriza, nu puteam sa ne ridicam bagajele daca nu pastram tichetele de bagaje pe care le-am primit odata cu check-in-ul.

Blocati in trafic de nenumarate ori pina sa ne croim drum spre hotel, ajungem intr-un final si ma asteptam la o cazatura, insa am fost suprinsa de usile, balcoanele si ferestrele lucrate manual din lemn. Curios cata atentie si minutiozitate pot acorda detaliilor in micile arte sculptate in lemn, iar totul in jur sa fie atat de murdar, de prafuit, de neingrijit.

In Durbar Square este asa o stare greu de descris in cuvinte, ca un vartej care te atrage, te mentine prezent... Porumbeii isi lasa amprenta peste tot, fac locul sa vibreze in plus si in acelasi timp isi lasa darurile pe bluza mea, in semn de noroc si bun-venit ar zice unii.

Ziua 2 Kathmandu

Am gustat la propriu din plin praful care a intrat prin nari, prin pori, pe sub pori. Kathamandu cu siguranta nu mi-a intrat pe sub piele, un oras parca bombardat, strazi si ruine de dupa cutremurul devastator din 2015.

Am vizitat templul Maimutelor unde Om Mani Mani rasuna peste tot.La intrare ne intampinau pasii lui Buddha, care pareau un fel de cheie de intrare spre o alta lume, desprinsa din agitatia nebuna din oras.

Ghidul ne-a explicat cele cinci infatisari ale lui Buddha (verde, albastru, rosu, alb, galben) pe care le gaseam pe majoritatea pietrelor numite Stupa, un fel de pietre comemorative care erau un omagiu adus lui Buddha, familiei lui, mortilor. Mi-a placut ideea de Buddha alb, invizibil, care este simbolizat in varful fiecarei Stupa cu culoarea alba.

Culorile fiecarui Buda simbolizeaza o virtute, o caracteristica:

- Albastru, asociat cu Akshobhya Buddha, vindecatorul, reprezinta linistea, ascensiunea, infinitatea, puritatea si vindecarea. Lumina albastra vorbeste despre ascensiunea nelimitata, incorporeaza dualitatea dintre viata si moarte.

- Alb, asociat cu Buda Vairocana, reprezinta puritatea, cunoasterea si longevitatea.

- Rosu, asociat cu Buda Amitabha, simbolizeaza puterea vietii, lucrurile si locurile sacre, fiind o culoare protectoare.

- Verde, asociat cu Buda Amoghasiddhi, simbolizeaza tineretea, actiunea, si armonia.

- Galben, asociat cu Gautama Buda, are calitatea simbolica cea mai inalta, este un simbol al separarii de societatea materialista, simbolizeaza renuntarea. Fiind o culoare de pamant, vorbeste despre stabilitate.

Specific Nepalului sunt stupele cu ochii lui Buddha si 13 trepte deasupra lor care semnifica calea spre Iluminare. De paza la intrarea in temple se aflau leii, desi nu vazusera in trecut niciodata un leu, l-au simbolizat sub forma unor caini mari care semanau un pic cu dragonii.

Socant a fost sa constatam ce se intampla langa unul dintre cele mai mari temple hindu Pashupatinath. Aici erau amenajate niste locuri unde faceau ritualul spalarii simbolice a mortilor in public si apoi ii incinerau si aruncau in rau cenusa. Femeile poarta alb la inmormantari si apoi un an daca sunt rude apropiate. Daca la noi se poarta alb la nunti, la ei miresele poarta rosu.

Ziua 3

Ne trezim devreme ca sa petrecem cateva ore bune in aeroport si in autobuzul care ne insotea pina la avion. In Kathmandu am invatat sa am multa rabdare, oamenii nu respecta statul la coada, se baga in fata la coada de la check in, stam pe pista o gramada de timp, nu se respecta orarul decolarilor.

De la Lukla 2800 am ajuns la Phakding 2605. Am stat la Mountain Resort si daca nu ai mare noroc, ai lumina doar in baie, nu si in camera, doar o priza are curent si nici aia nu fixeaza bine incarcatorul. Ma multumesc cu a ma spala cu apa calaie si sunt recunoscatoare ca avem un acoperis deasupra capului si o masa foarte calda delicioasa.Am degustat pentru prima data MoMo de pui, un fel de pachetele de primavara cu carne tocata de pui.

Ziua 4: Ne indreptam spre Namche Bazaar (3440m/6 ore).

Practic este prima zi de ascensiune, de-a lungul vaii abrupte a raului Dudh Koshi pe care o strabatem pe alocuri tracand peste poduri ce danseaza pe ritmul pasilor nostri si a vantului ce sufla cu darnicie.

Cand trec peste aceste poduri inalte am asa un sentiment puternic ca pot zbura, ca sunt una cu natura, nu imi este teama ca sub mine sunt sute de metri inaltime pina la albia raului. Iar toate acele esarfe agatate de pod, parca imi iau gandurile cu ele si le trimit in vazduh, cumva ma fac sa fiu prezenta complet, fara ganduri inutile, fara griji cotidiene, sunt doar eu, natura si fericirea mea deplina de a exista.

Pe drum intalnesti porterii (carausii) care duc mancarea la pensiuni, butelii, profile de lemn, bagaje si te miri ce alte lucruri cara pe spatele aparent firav. De la porterii care duc in spate 100kg cu o viteza mai mare ca a ta care esti degrevat de greutati, in conditiile in care aerul este rarefiat la mii de metri inaltime, inveti ca viata este un joc in care ies in castig cei care realizeaza ca singura limita pe care o avem este cea pe care mintea noastra ne-o impune. Asemeni resurselor pe care noi le folosim in viata de zi cu zi, oamenii acestia aveau in picioare de cele mai multe ori papuci. Pai, noi daca nu am purta o pereche de bocanci, eventual de marca, am spune ca nu avem resurse suficiente ca sa ne ducem treaba cu succes pina la capat.

Descopar pe acest prim drum ce inseamna sa abordez un ritm lent, foarte lent, sa fiu atenta la fiecare pas si respiratie, conectata permanent la propriul corp. Ma uimeste ca pot iesi din ritmul dinamic de zi cu zi de acasa si sa ma ancorez in aceasta stare inceata, unde simturile sunt concentrate doar pe tine si corpul tau. Zarim intr-un final satul de munte Namche Bazaar, numit si capitala Sherpa care ne gazduieste in aceasta noapte.

Ma bucur de primele creste dezvelite de nori si acoperite cu o pulbere fina de zapada. Camera in care ma cazez este neprimitoare, mica si foarte friguroasa. Dupa o zi de efort, seara ma ia frigul si corpul imi urla dupa caldura, din pacate ma multumesc doar cu un dus fierbinte pe care trebuie sa il platesc separat cu 4usd si cu o masa excelenta.

Ziua 5: Este zi de aclimatizare in Namche Bazaar si facem o plimbare pina la Everest View Hotel, imbatand privirea cu peisajele muntilor Himalaya, intrezarand pe ici pe colo si varful Muntelui Everest.

Ziua 6: Ne indreptam spre Tyangboche (3860m/6 ore) Incepem cu un drum drept care iti presara la tot pasul varfuri de munti care imi amintesc motivul pentru care am venit, frumusetea nemarginita a muntilor Himalaya. Incet incepem iar ascensiunea prin padurea de rododendroni care presara pete de culori vii pasilor nostri. O incantare sa ii vezi, mai indulceste greutatea ascensiunii.

In Tyangboche ajungem si ne cazam iar in camere congelate, cu toaleta pe hol care iti muta nasul cu mirosul puternic de la niste bile parfumate parca cu naftalina.

Povestea asta trista cu cazarea ma scoate urgent din camera, fac un dus cu apa fierbinte afara, apoi ma asez in iarba si raman muta minute intregi, in fata am minunatia muntilor care iti umple orice gol de orice fel, din corp, din inima, din suflet. Muntii Everest, Lhotse, Nupse, Amadablam, Thamseru si Khantega ma inconjoara, ma simt captiva intr-un vis minunat din care nu imi mai doresc sa ma trezesc.

Ziua 7: Ma trezesc devreme sa prind rasaritul pe crestele muntilor ca apoi sa imi odihnesc gandurile si mintea in manastirea budista din Tyangboche. Ma las purtata de mantrele preotilor, mi se trezesc cateva unde de tristete care salasluiau acolo undeva in mine, ma podideste plansul. Raman in vibratia aceea placuta care iti permite sa te pierzi cu totul in sunetul mantrelor si ma abandonez experientei.

Dupa un mic dejun copios ne indreptam spre Dingboche 4300m si 7 ore de mers. Experienta cazarii e la fel de neprimitoare si asa va ramane pina la finele acestei expeditii. Sacul de dormit, caciula pe cap si o sticla de apa fierbinte in brate raman cei mai buni parteneri pe timp de noapte in aceasta expeditie.

Ziua 8: este zi de aclimatizare in Dingboche. Ma trezeste Soarele puternic de dimineata, afara fiind senzatia ca este mai cald ca inauntru. Admir creasta muntelui Ama Dablam care cu siguranta a fost preferatul meu si care am inteles ca tehnic vorbind este printre cele mai grele de escaladat.

Fiind o zi de aclimatizare, ne urcam iar pe munte pe un munte abrupt, dar cu cararea presarata pe ici pe colo de trepte si bolovani, tinta find initial altitudinea de 4700m, insa m-am ambitionat sa urc mai mult, mai mult, pina in varful Nagarjun de 5073m. Pe la 5000 a inceput sa ma ia ameteala si am zis ca mai bine sa nu fortez, aveam deja performanta sa fi plecat de la cabana de la 4200 si sa urc 900m diferenta de altitudine in 3 ore. Nu am vrut sa fiu avida de urcat in aceasta zi, partea dificila urma de maine. Stiam deja dintr-o vacanta in Peru ca nu am probleme de altitudine la 4600 si aici am vazut ca la 5000 as putea avea. Nu am fortat nota si pentru ca am vazut ca unui coleg de expeditie i s-a facut rau si i s-a spus sa se intoarca la cabana.

Dupa ce ne-am intors de pe munte, desi a luat Diamox (un medicament folosit pentru prevenirea raului de altitudine) colegului i-a fost rau in continuare si a trebuit sa fie dus de urgenta la o altitudine inferioara sub 4000m. Asa am ramas singura noaptea pentru ca gasca s-a mobilizat toata sa il duca in alt sat, ca apoi sa revina a doua zi dimineata.

Ziua 9: Trebuia sa ajungem la Lobuche (4930m/5 ore), insa la jumatatea drumului, pe la 4600 mi s-a facut rau, eram ametita, aveam o stare puternica de greata ca atunci cand esti insarcinata. Mi-am frecat mainile in punctele in care mama ma masa cand mi se apleca de la mancarea care imi picase greu si imi spuneam continuu ca imi este bine. Nu puteam sta in picioare caci parca mi se taiau picioarele si ma lua cu lesin. M-am straduit sa imi amintesc cand in viata mea imi mai fusese fizic atat de greu si mi-am amintit de nasterea naturala. Am inceput sa imi vorbesc in gand, sa vorbesc in gand cu fiul meu si sa imi reamintesc ca am depasit momentul nasterii, ca am reusit ceva extraordinar invingand acea stare de handicap fizic.

Treptat am inceput sa imi revin dupa vreo 2 ore de pauza neplanificata, inca mai aveam staŕea de ameteala, motiv pentru care s-a hotarat sa mergem la o altitudine inferioara pe la 4000m la Pheriche in speranta ca a doua zi o pot lua de la capat.

Practic, in acest fel grupul a pierdut o zi in a avansa pe munte.

Ziua 10. Ma trezesc foarte ametita, am o mare neincredere ca pot duce expeditia pina la capat, cu toate ca este tot ce imi doresc. Imi este foarte greu sa ma gandesc ca trebuie sa renunt, imi da un sentiment de esec puternic. Ma agat de aceasta teama de esec, si ma ridic din pat, aud vocile din jurul meu, toti imi vorbesc de planul din ziua asta si din zilele urmatoare, toate trec pe langa mine, ma uit la ei si realizez ca imi ofera incredere ca pot, eu baltesc in propria teama si in starea fizica proasta. Imi doresc sa par tare fizic si psihic, nu stiu cat imi reuseste, insa pe dinauntru ma simt o chestie moale, slaba, necontrolabila. Fara chef de a manca, cu o stare de greata, ne reluam drumul spre Lobuche.

E o zi importanta pentru mine, imi doresc sa reusesc, este o zi care ma duce mai aproape de punctul final. Am inspiratia pe drum sa aplic tehnicile pe care le predau cursantilor mei cu privire la controlul mintii.

Cateodata, in frica in care suntem, in starea proasta uitam care ne sunt resursele cele mai importante. Cand corpul striga a greata, mintea se gandea la lamaie si ii dadea acreala care sa potoleasca starea de voma; cand corpul era ametit, mintea se gandea la o linie de orizont de referinta pentru corp, la verticalitate si echilibru si tot asa astfel incat mintea si corpul au inceput sa lucreze in tandem. Aceasta zi a fost una din cele mai profunde din viata mea, am fost recunoscatoare ca mi-a fost atat de rau pentru ca asa am realizat ca am la indemana toate resursele interioare care sa ma ajute sa trec peste cele mai dificile momente.

Acasa avem tendinta ca pentru orice problema fizica sa incepem sa luam medicamente, cand de fapt cu puterea mintii putem regla procesele interne. Cu pasi marunti, cu viteza melcului am ajuns seara obosita dar foarte multumita la Lobuche unde am admirat ghetarul Khumbu si peisajul selenar.

Ziua 11. Este ziua cea mare in care aveam planificat sa ajung la Everest Base Camp (EBC). Am dormit foarte bine noaptea, desi camera era inghetata, aveam geamurile cu gheata pe interior. M-am trezit cu foarte multa incredere in mine si ca pot realiza ceea ce mi-am propus. Am plecat la drum, cu pasi la fel de marunti si lenti ca in celelalte zi am ajuns la jumatatea destinatiei. Acolo am asteptat mai mult decat trebuia ca sa avansez, am inceput sa ma enervez ca nu mai plecam odata.

Dupa vreo doua ore de pauza pe la 5200m urma sa cuceresc in sfarsit EBC. Am reluat drumul, insa am constatat ca fac multe pauze pentru ca respiratia devenise din ce in ce mai dificila. Imi dadeam seama ca din cauza nervilor nu mai puteam sa imi controlez mintea, iar mintea la randul ei nu mai controla corpul. Incercam sa ma calmez si nu reuseam, respiratia era din ce in ce mai dificila, nu mai aveam suficient aer si nu mai aveam incredere ca pot ajunge. In final, am facut o pauza de 10 min in care mi-am vorbit si am reusit sa ma calmez.

In sfarsit, ajung, zaresc EBC. Peisajul este ireal, bucuria este puternica, intreg corpul devine usor, este o stare de implinire traita intens de intreaga fiinta. Este ceva magic, puternic, greu de descris in cuvinte, imi vine sa sarut fiecare piatra.

Fiecare zi care trecea aici pe munte aducea o noua bucurie, fiecare clipa o traiam intens, fiecare pas, fiecare respiratie conta enorm. Incepi sa apreciezi ceea ce de regula iei ca pe un dat.

Ma intorc in urmatoarele 3 zile la Lukla, las in urma 9 zile de ascensiune.

Iau cu mine o incredere puternica pe care nu am trait-o niciodata la aceasta intensitate. Iau cu mine bucuria pacii interioare dintre corp, minte si suflet. Iau cu mine mult echilibru si o bucurie pura, neatasata de obiecte, de confortul cotidian (apa, caldura etc).

E minunat cand reusesti ceea ce in cele mai multe momente ti se pare imposibil. Viata este o calatorie magica!

 

Daca ai nevoie de spriin pentru a gestiona stresul din viata ta, te invit sa te inscrii in programul LifFit.

Daca vrei sa primesti alte articole utile, te invit sa te inscrii la NEWSLETTER.

Simona Nicolaescu

www.simonanicolaescu.ro

Psihoterapeut, coach şi susţinător al vieţii echilibrate în România

Simona Nicolaescu a dezvoltat LifeFit, un program unic pentru a produce schimbări profunde în vieţile liderilor din România, cu deschiderea porţilor către propriul subconştient, trasarea unui plan clar pentru a-şi atinge visurile, vitalitate fizică şi psihică crescută.

A inclus mare parte a învăţăturilor extrase din diferitele experienţe ca antreprenor, lider, mamă şi din diferite formări pe care le are: psihoterapie ericksoniană, hipnoză, coaching, silent retreat, terapie cranio-sacrală, mind power.

Lucrează în sesiuni individuale cu managerii din România pentru a îi ajuta să ducă o viaţă mai echilibrată din punct de vedere emoţional, pentru a se bucura mai mult de viaţa pe care o au.

Ţine workshopuri pe teme precum: Sleep better, Stress Management, Mind focus, Tehnici de relaxare.

Desemnată “Antreprenorul anului” în 2013, Simona Nicolaescu şi-a dedicat ultimii 8 ani din cariera sa profesională susţinerii şi promovării vieţii echilibrate, prin proiecte creative, adresate mediului de afaceri, derulate în premieră în România.

Sub semnătura sa au luat naştere primul program de well-being pentru angajaţii companiilor, în anul 2010, şi primul audio-book pentru diminuarea stresului, în anul 2014, intitulat “Tehnici de reducere a stresului”.

Add comment


Security code
Refresh

Cookies make it easier for us to provide you with our services. With the usage of our services you permit us to use cookies.
Ok