Active escapes

Invitatie la calatorie, la explorare de locuri in mijloc

Acum 6 luni m-am hotarat sa plec in marea aventura pe Kilimanjaro. Desi initial am avut mai multi prieteni care si-au exprimat interesul de a veni si ei, in final au ramas doar cu interesul. Asa am ramas singura in aceasta expeditie si este pentru prima oara cand calatoresc in acest mod. 

„Esti nebuna sa pleci singura!”

Am vorbit cu cineva de la MAE care mi-a zis ca trebuie sa fiu nebuna sa plec singura intr-o tara cu avertismente de calatorie.

Am trimis email la ambasada Romaniei din Nairobi ca sa stie ca sunt acolo, am trimis numere de urgenta, desi nu stiu la ce ar fi folosit, mai ales ca pe munte nu ai semnal. Le-am cerut sa verifice agenția cu care plecam, insa nu mi s-a oferit acest serviciu special, oare cine ma credeam?! :) Mi-au spus doar ca nu au avut incidente cu romani plecati pe Kilimanjaro. 

Trebuie sa recunosc ca mi-am făcut o mie de griji inainte de plecare. Mintea trebuie sa aiba de lucru suplimentar, nu-i asa? In loc sa ma focusez pe ceea ce vreau sa fac, ea imi juca feste, cu tot felul de ganduri negre: daca o sa pierd vreun zbor, daca platesc avansul si nu apare nimeni la aeroport sa ma preia, daca mi se intampla ceva in expeditie din cauza echipei, daca ma musca vreun tantar si fac malarie etc. Inclusiv corpul ma chinuia cu o tuse care a disparut ca prin minune inainte sa termin expeditia, desi am luat toate medicamentele posibile timp de trei săptămâni, de la homeopate pana la antibiotice. Incepusem sa fiu paranoica, parea ca si cand corpul incepea sa imi spuna ca nu ar trebui sa fac asta, ca voi fi in pericol. 

Desi incercam sa par cool in fata altora, am transformat calatoria intr-o sursa de stres, in loc sa fie un moment foarte asteptat, incarcat de bucuria de a dori sa fac asta si sa incep sa o concretizez.

Pe langa toate astea, se reactivau experientele din timpul expeditiilor anterioare, cand corpul meu a avut de suferit, de la greata, stare de lesin, dureri de cap, insomnii. Traiam iar cu teama ca toate acestea mi se vor intampla iar si iar.

Si da, pentru a n-a oara constat pe propria piele cat de puternică este Mintea, ea ma poate ridica, ea e cea care ma poate da mult in jos. Si la ce mi-au folosit toate astea?! La nimic. A fost un blocaj in a-mi accesa starea de bine interioara. Si constat ca asta mi se intampla in perioadele cand nu meditez, cand nu sunt in contact cu mine zilnic. 

Nu este suficient doar sa fac lucruri faine pentru mine, sa urc pe munte, sa schiez, pur si simplu am nevoie sa petrec cu mine minim 30 de minute zilnic. Iar inainte de plecare, cam de o luna nu mai ramasesem in contact cu mine si asa am ajuns pe toboganul stresului, unde esti ametit de propriile ganduri negative care nu mai sunt un reper in viata, pur si simplu este o vijelie care te ia.

De aceea, le repet atat clientilor mei, in terapie, cat si mie, ca practica zilnica este obligatorie pentru echilibrul interior, este precum spalatul dintilor. Iar cand simt ca pierd controlul busolei mele interioare, tot ce am de facut este sa imi dau seama ca m-am abatut de la practica zilnica si sa o reiau.

Expeditia in sine          

Nu am pierdut niciun zbor, bagajul a ajuns si el la timp, reprezentantul agentiei m-a preluat de la aeroport pe la ora 23.30 si am facut aproape o ora pana la Moshi, la un hotel. A doua zi dimineața incepeam expeditia, soferul imi spusese deja ca voi mai fi cu doi americani.

Ziua 1: discursul mintii stresate

A venit patronul agentiei sa isi ia diferenta de comision si mi-a prezentat ghidul. Acesta din urma mi-a verificat bagajul ca sa se asigure ca am echipamentul care imi trebuie, altfel ar fi trebuit sa inchiriez. Eu am avut grija sa primesc de la ei o cartela de telefon ca sa am internet local si sa pot comunica cu cei de acasa; m-a costat 7USD, 20GB.

Am cunoscut intregul echipaj, format din 13 oameni, de la ghizi, bucatar, porteri si cei doi americani care, dupa fata, imi spuneau: Wow, ce fete de plicticosi avem! Dar iar mintea mea stresata vorbea, deloc inteleapta, pentru ca pe parcurs am descoperit cat de simpatici si profunzi sunt. E prima data cand intalnesc niste americani si ma simt ca printre prieteni, oameni deschisi, calzi, modesti. Pe parcursul zilelelor, datorita lor, nu am mai simtit atat de tare faptul ca nu eram printre ai mei.

Am urcat cu totii intr-o duba si am aterizat dupa vreo trei ore la Poarta Londorosi,unde am stat trei ore ca sa se faca toata formalitatile, inclusiv sa cantareasca bagajul porterilor care nu trebuia sa depaseasca mai mult de 20 kg (in expeditia de la Everest Base Camp un porter cara si 40kg, acolo nimeni nu le cantarea bagajul).

Apoi duba ne-a dus la poarta de la care incepe urcarea pe ruta Lemosho, de la 2100 altitudine. Pe Kilimanjaro exista mai multe trasee, eu l-am ales pe acesta pentru ca o bucata din el are mai putini turisti si spun ei ca este ruta cea mai spectaculoasa. De aici aveam un traseu scurt de doar doua ore pana la Mkubwa Camp, la 2650 altitudine. 

Trebuia sa incep sa ma obisnuiesc cu dormitul la cort, in mijlocul naturii, printre multi oameni galagiosi. Ultima data cand am dormit atat de mult la cort a fost in Vama Veche, acum aproape 20 de ani. Cei mai buni prieteni ai mei pe timp de noapte fiind o sticla cu apa fierbinte, ca sa imi tina cald in sacul de dormit cu puf pentru -20 grade, si o pereche de casti noise reduction, de la Bose, reuseau sa ma decupleze foarte bine de la galagia din camping.

Odata ajunsi, am avut supriza ca toti porterii care au trecut pe traseu pe langa noi, fiind foarte rapizi, deja instalasera corturile si pregatisera popcorn in asteptarea cinei pe care am luat-o sub cerul instelat.

Natura isi urma propriul curs si ne infatisa o luna plina luminoasa din padurea campingului.

 

Ziua 2: mic dejun sub cerul liber, la 0 grade

Am inceput dimineata cu un lighenus rosu umplut cu apa calda, improspatand mirosul de la subrat si de pe fata. Acest lighean ma urmarea in fiecare dimineata, oricat de rece ar fi fost afara, el era singura sursa de ''dus'' pentru 7 zile.

Micul dejun a fost copios si, ca toate mic dejunurile noastre, s-a desfasurat sub cerul liber. Ceea ce mi se parea fantastic!

 

A urmat cea mai lunga zi, 17km de urcat pana la 3800 altitudine, la Shira Camp 2. A fost o zi care nu ma asteptam sa ma solicite, mai ales ca e ceva obisnuit pentru mine sa fac 20 km la o tura, insa corpul meu s-a razvratit noaptea. 

Pulsul meu arata 120 (de regula am 66 media in stare de repaus) doar stand intinsa cuminte in sacul de dormit si am mers de nenumarate ori la toaleta. Corpul se adapta, iar mintea crea un stres suplimentar, panicandu-se ca deja au inceput primele semne de rau de altitudine. Ma simteam ametita, nu puteam pune capul jos, trebuia sa stau cu capul cat mai sus, sa nu ma ia cu lesin; tot ce imi doream era sa ies de acolo.

Ma tot gandeam ca imi este greata si ca dimineața toata lumea imi va spune sa ma hranesc ca sa am energie, ceea ce ma panica si mai tare, ca trebuia sa fac ceva contradictoriu cu ceea ce simteam. In final, am decis sa le spun tuturor fuck off , sa refuz mancarea si nici sa nu imi pomeneasca ceva de ea; simteam cum mi se intorceau toate in interior ca sa nu lase sa intre ceva.

 

Ziua 3: la gunoi cu gandurile toxice

Tarziu am realizat ca aveam un atac de panica; este mai greu sa realizezi despre ce este vorba cand ti se intampla tie prima oara, versus atunci cand lucrezi cu altii. Nu știu daca am dormit mai mult de doua ore, noroc ca intr-un final a venit rasaritul si am deschis cortul. In fata mea, se vedea un varf dantelat cu zapada si abia atunci am inceput sa lucrez cu mine. 

Mintea se debarasa de toate greutatile purtate pana atunci, ca niste saci mari de gunoi pe care ii cari dupa tine, plini cu gandurile cele mai negre. Muntele din fata, singurul pentru care venisem, devenise dintr-o data ancora, era unicul gand. Valul incepuse sa se ridice si ii lua locul PREZENTUL, aici, acum cu toata frumusetea din fata mea. Stiam pentru ce venisem si ma simteam deja mai usoara. Pulsul scadea dar tot nu puteam sa mananc.

Uneori ne intrebam cum sa lucram cu mintea noastra, multi spunem ca e complicat, insa in realitatea e atat de simplu! Uita-te la ce este in jurul tau, acum si aici, uita-te la senzatiile pe care le ai, aici si acum, nu te lasa prada mintii panicate, fara scenarite, fii PREZENT/A. Tot ce avem nevoie este exercitiul zilnic.

Am pornit usor usor spre Lava Tower, pana la 4600 altitudine. A fost foarte important pentru mine sa merg in ritmul propriei respiratii, adica sa nu ajung sa respir si pe gura (sa incep sa gafai) si sa simt inima in dreptul gatului. Nu vroiam sa am niciun disconfort la nivel de respiratie, adaptam ritmul astfel incat sa ma simt confortabil.

La 4600 ne astepta o masa calda si cortul intins, pentru ca batea prea tare vantul ca sa mancam afara. Imi revenise pofta de a manca si ma bucuram deja ca pulsul scazuse la 90. Ma simteam iar om normal.

Ne-am continuat drumul prin ceata printr-un peisaj fantastic, unic si m-am bucurat de fiecare pas. Am ajuns la Baranco Camp la 3900 altitudine. Avand acest traseu, practic ne aclimatizam iar corpul incepea sa se obisnuiasca si cu altitudinea de peste 4000.

Cortul meu a fost pus astfel incat sa ma bucur de peisaj.

Ziua 4: fara glas in fata splendorii muntelui

Dimineata ne trezeam la 6.30 - in felul acesta prindeam rasaritul. Versantul din fata cortului meu era luminat interesant de razele Soarelui. Prima data, inainte sa ies din cort, ramaneam minute intregi muta in fata splendorii coplesitoare a muntelui si imi aminteam de ce sunt aici. 

 

Era zi scurta, de trekking de 4 ore, si asta dupa ce de cu dimineata urcai un perete destul de interesant, de fapt cel mai fain de pe intreaga ruta. E prima data cand pe un traseu vad efectiv coada, deja ne intersectasem cu alte rute si se aglomera mult. 

 

Porterii aveau momente in care scapau bagajul de pe cap. Mergeam cu grija ca nu cumva sa mi-o iau si eu.

Doamne, ce viata duc si oamenii acestia, mi se pare efectiv o alta forma de sclavie! Da, nu am sa urc probabil niciodata la altitudine mare daca nu o sa am ajutorul pretios al unui porter pentru ca nu am timp sa imi pregatesc spatele sa care 15 kg pe munte. Cel putin am bunul simt sa iau cu mine doar strictul necesar si aici intotdeauna am stat foarte bine la capitolul acesta, comparativ cu altii. Sunt foarte recunoscatoare acestor oameni, pentru ca, datorita lor, o astfel de experienta devine accesibila pentru absolut oricine isi doreste, pentru oameni ca mine, care nu au timp si nici nu isi propun sa mearga la sala zi de zi, care fac asta doar din pasiune, nu ca o pe o profesie.

Odata ajunsi la Karanga Camp la 4000 m altitudine, m-a luat o durere de cap puternica. A fost prima oara cand am inteles de ce mi se intampla uneori asta: pentru ca diferentele de presiune se produceau foarte brusc - cand eram acoperiti cu totul din cap pana in picioare de nori, cand ne lovea un Soare foarte puternic in cap. M-am linistit dupa ce am inteles ca este normal si ca totul este trecator.

Noptile pe acesti versanti sunt magice, cerul este darnic cu stelele, margele luminoase, stralucitoare.

 

Ziua 5: motivati de cantecul porterilor

 

Un mic dejun memorabil, Soare, multe rasete, am fost imbratisati si fermecati iremediabil de cantecul porterilor care ne motiva sa continuam expeditia si sa avem curajul de a finaliza expeditia cu bine.

Aveam o curiozitate: avand in vedere ca noaptea mie imi era foarte frig, vroiam sa stiu ce fac domnii in acest sens ca sa se incalzeasca si de aici a reiesit o gluma simpatica, cu lingurile.

 

Din acest camping am plecat mai departe; era o zi importanta, pentru ca la ora 11 seara plecam spre vârf. Era important sa reusesc sa dorm macar 3 ore. De mancat deja nu prea mai mancam, daca reuseam ca la fiecare masa sa iau cateva guri de mancare era bine. 

Am ajuns la Barafu Camp in 4 ore, undeva pe la 4673 altitudine; am gasit deja cortul pregatit si m-am asezat ca sa ma odihnesc un pic, insa din pacate iar am simtit primele semne de atac de panica. Imediat am deschis cortul, m-am concentrat pe respiratie si pe a remarca frumusetea minunata a muntelui care se asternea chiar in fata mea.

Nu am putut manca deloc, ma hraneam doar cu gandurile pe care le plantam in mintea mea: „pot sa ajung pe varf, pot sa o fac!” Cel mai puternic medicament pe care il cunosc este propriul gand, atunci cand reusesti sa il accesezi pe cel potrivit, care sa iti dea starea de care ai nevoie. 

Recunosc, in aceasta expeditie, fata de celelalte, unde am fost doar cu puterea gandului, m-am folosit de uleiuri esentiale si de homeopate pregatite de o prietena minunata care mi-a intocmit o lista pentru toate starile posibile si ce anume sa iau pentru fiecare. Ii multumesc din suflet ca a facut o treabă minunata, avand si ea o parte buna de contributie in aceasta aventura. 

Am reusit sa dorm o ora, de mancat nu am mai putut deloc. Aveam prea multa adrenalina si cortizol in mine ca sa mai mananc, corpul era pregatit pentru actiune. La 11.30 am plecat prima, pentru ca ceilalti mergeau mai repede. Ma insotea unul dintre cei doi ghizi. Acesta era cel mai tanar si avea super energie, a trebuit sa ii zic de mai multe ori sa o ia mai usor, ca sa imi fie confortabil; in final am ajuns sa ne sincronizam.

Ziua 6 - Summit day

O luna stralucitoare se ascundea dupa crestele unui munte, a fost o incantare sa o privesc, mi-a dat energia de care aveam nevoie.

Zeci de puncte luminoase se insirau de-a lungul cararii, erau frontalele noastre in cautarea lui Uhuru Peak. Pas cu pas, melc dupa melc, aliniati in coloana, fiecare isi ducea gandurile in tacere.

Noaptea nu vezi decat cerul, dar nu poti sta cu ochii agatati de el, pentru ca risti sa te impotmolesti intr-un bolovan. Astfel, peisajul nu mai este atat de ofertant noaptea ci se limiteaza la a privi doar bocancii celui care este in fata ta. Ajungi sa fii hipnotizat de ritmul pasului vecinului, atras inexplicabil in sus. 

Imi pregatisem muzica pentru a trece mai usor timpul si am ramas conectata la ea. 

Imi era foarte frig. Aveam pe mine un tricou de lana de merino, un polar, o geaca de puf de pinguin, si o jacheta impremeabila, agatasem pe pielea de la spate si un mare plasture cu ardei iute pe care il simteam ca o sobita care imi genereaza caldura. In plus, aveam un pantalon de merino, pantaloni de trekking mai grosi plus suprapantalonul. Si cu toate astea tot imi era frig.

Am facut prostia la un moment dat sa fac o pauza si sa ma las pe spate mai tare ca sa ma sprijin de un mare bolovan. Uitasem sa inchid dopul furtunului de la punga de apa din care beam si care era pe interiorul hainelor ca sa ii mentin temperatura suportabila. Cand m-am lasat pe spate, am simtit cum a tasnit un jet de apa chiar pe piept. A fost minunat sa stiu ca, pe frigul acela, am hainele ude pe interior.

Tremuram si nu era un semn bun, pentru ca asta imi consuma mai multa energie.

Colac peste pupaza este ca urcam si pe un vant de vreo 40km/h si din cand in cand venea cate o rafala care ma obliga sa ma proptesc in bete ca sa nu ma dea jos.

Ma simteam foarte ametita, ramaneam insa focusata pe muzica si pe pasii celui din fata.

La un moment dat ghidul a strigat ca mai sunt 10 minute pana la Stella Point, ceea ce insemna ca mai este o ora pana la varf. Am scos pe gura inghetata un strigat puternic de bucurie, am stiut ca o sa reusesc. L-am luat in brate de fericire si m-am imbarbatat singura ca mai pot rezista o ora.

Frigul si hainele ude isi faceau loc pana in cel mai adanc loc din mine, tremuram toata, dar mintea lucra bine si era focusata pe a fi sus.

Ne croiam drum prin bezna; asteptam Soarele sa ma incalzeasca, dar intarzia sa apara.

Miza era sa ajungem dupa ce rasarea Soarele sau chiar atunci, ca sa ma pot bucura de privelistea de pe acoperisul Africii. Uhuru Peak este cel mai inalt munte din Africa, cu o altitudine de 5895m.

Imi taie calea la un moment cei doi americani; reusisera sa ajunga in cinci ore, incepusera coborarea, au ezitat daca sa mai vina cu mine inca o data sus si umbrele lor au disparut curand pe cararea de coborare. Li se facuse si lor frig, un porter care il insotea pe unul dintre ei mi-a dat geaca lui lunga, care a venit ca o binecuvantare ca sa ma bucur de varf. Ei nu au apucat sa vada nimic de pe varf caci ajunsesera pe bezna, nu mai rezistau pe frigul si vantul acela inca 30 minute pana la rasarit.

Am ajuns fix cand se crapa de ziua, dupa sase ore, iar Soarele isi intindea razele lui rosiatice peste patura de nori. 

Am stat la coada ca sa imi fac aceasta poza minunat de sexy.

Am cautat imprejurimile, am descoperit bucati de ghetar si mi-am lungit privirile dupa fiecare colt care parea interesant. Eram acolo sus, in Africa, si un frig de muream.

 

Dupa ce m-am despartit de varf, la coborare simteam efectiv ca m-am inaltat cu vreo 10 cm.

Drumul de intoarcere a fost criminal; efectele adrenalinei se diminuau cu fiecare pas, nu mai aveam nicio rezerva, eram epuizata mental si fizic. Desi as fi putut face traseul in 2 ore, l-am facut in 3. Ma opream des, ma simteam un bolnav caruia cineva ii fixase bolovani grei peste tot si incercam sa ma rostogoloesc pe munte in jos, dar ma tot loveam de alti bolovani. Fiecare pas era o mare durere.

Aveam greata cand am ajuns la cort, nu am putut manca iar nimic, mi-am insirat oasele pe saltea si am dormit o ora. La trezire tot ce am suportat sa mananc a fost un ananas delicios, zemos si dulce, care a fost ca o mangaiere interioara.

Dupa trezire mi-am luat ramas bun de la Base Camp si la pranz am zbughit-o spre ultimul camping. Eram odihnita si am alergat ca o caprioara usoara pe poteca.

Pe drum mi se facea o foame de lup, abia asteptam sa mananc. Ma simteam deja om, prindeam aripi si zburam.

Ziua 7: un copios pranz indian

In sfarsit am dormit noua ore, eram odihnita. Porterii isi luau ramas bun, cantandu-ne din nou. 

Cineva ma intreba cum de am avut asa multi oameni care sa ne insoteasca, au fost 13, din care doi erau ghizi si ei carau doar propriul rucsac cu lucruri. Daca luam in calcul ca in medie bagajul unui turist este de 20 kg, din start este nevoie de 3 porteri doar pentru bagaje personale si corturi. Pe munte nu gasesti ca in Himalaya restaurante, buticuri si pensiuni. Esti tu si cerul liber. Ca atare, trebuie sa fie carata mancare, oale si butelie de gaz, ei organizeaza de trei ori pe zi un restaurant in aer liber pentru toti oamenii din expeditie. Mai nasol este ca in anumite locuri trebuie carata apa, pentru ca nu mai ai nicio alta sursa de apa. Iar fiecare dintre noi bea in jur de 3l de apa, deci vreo doi cara apa de care are nevoie toata lumea. Daca pana acum numaram vreo 3 porteri pentru lucruri personale, 2 care cara apa, 2 ghizi, 3 turisti si luam in calcul 1kg de mancare per persoana pentru fiecare din cele 7 zile ajungem ca mai avem nevoie de inca vreo 4 care sa care mancarea pentru toti cei enumerați anterior, dar inclusiv si acestia trebuie hraniti, au si ei lucruri personale si uite asa devine o mare problema de matematica in care nu intru mai departe.

Iata mai jos intreaga trupa care a facut pentru fiecare dintre noi sa fie mai frumos visul acesta de a fi pe Kilimanjaro. Pentru mine a fost surprinzator sa constat ca nu mi-a lipsit absolut nimic, ca m-am simtit intr-o ascensiune de lux, cu toata aceasta asistenta impecabila. Mancarea a fost foarte gustoasa, am avut inclusiv clatite si pita facuta de ei acolo. Este ceva inimaginabil cum alearga de la un camping la altul astfel incat cand ajungem noi totul sa fie pregatit.

Cand am ajuns inapoi in Moshi, le-am scris prietenilor si familiei, apoi toti trei am iesit sa ne bucuram de un pranz copios indian (la ei mancarea este indiana). A fost o masa pe cinste, cu linte, cu pui cu sos masala, cu fresh de ananas, cu fresh de pepene, cu tot felul de minunatii culinare, hranind taurasul gurmand din mine. A fost un orgasm culinar!

 

Despre alegerea agentiei si costuri

A fost o provocare sa gasesc agentia cu care sa plec pentru ca inițial am avut doua recomandari, un ghid local si o agentie locala, testati de prieteni. Ghidul local mi-a oferit un pret de 1700USD, de unde initial plecase de la 2500Eur (este asa scump pentru ca numai taxa de permis pentru a urca pe munte este aproximativ 900USD). I-am cerut sa imi trimita permisul de ghid si numere de asistenta in caz ca ni se intampla ceva amandurora pe munte, insa nici pana in ziua de azi nu am primit aceste informatii.

Cealaltă agentie recomandata scria in oferta ca trebuie sa platesti bacsis pentru ghid 20 USD/zi, 15USD/zi pentru bucatar si 10 USD/ porteri. Noroc ca am avut inspiratia sa intreb cati oameni estimeaza ca vor fi in aceasta echipa de suport si asa la un calcul initial ajungeam la un final de 500USD doar pentru bacsis.

Apoi, am luat TripAdvisor ca referinta si am cautat alta agentie careia i-am scris ca am un buget de 2000USD pentru aceasta excursie si care a zis ca este ok si o sa dau bacsis cat am. Desi si aceasta agentie a avut aceasta tactica cu bacsisul (pare cumva ca le platesti salariile oamenilor) cu ceilalti membrii din expeditie, a trimis o lista de bacsisuri recomandate.

In final, am platit 330USD bacsis cu totul, pentru ca au fost mai putini porteri decat spusese prima agentie ca va fi nevoie. Toata excursia m-a costat 3000USD, cu tot cu avion si bacsis.

De ce naiba am vrut sa trec prin asta?

Sincer, ma intreb de nenumarate ori. Un amic, inainte de a pleca, m-a intrebat daca sunt pregatita sa ajung pe varf, m-am uitat lung pentru ca pentru mine motivatia nu este de a cuceri varfuri, nu ma regasesc in aceasta competitie. 

Stiu ca imi plac povestile traite, curiozitatea de a descoperi un loc, miscarea in natura. Ma regasesc in a ma bucura de calatoria in sine, nu de destinatie.

De aceea, expeditia pe Elbrus nu a fost pe deplin satisfacatoare pentru ca toata lumea era focusata pe a ajunge pe varf si nimic legat de a se crea o poveste in jurul acestei expeditii, asa cum a fost cea de la Everest Base Camp. Despre Elbrus nu am simtit sa scriu absolut nimic, desi peisajele acolo sunt ametitoare, tulburator de frumoase. E ca si cand te-ai uita la un barbat superb dar daca nu traiesti alaturi de el o poveste la fel de frumoasa, atunci toata acea frumusete parca nu conteaza.

Ideea asta cu a ajunge pe varf si eventual cat mai rapid este ca si cand ai vrea sa faci dragoste cu persoana iubita si vrei sa ajungi cat mai repede la orgasm. Cu ce ramai de fapt din asta?! Ah, iubito/iubitule, mi-am dat drumul in cateva secunde! Ce tare sunt!

Alaturi de prietenul meu, in mai bine de  zece ani am calatorit in jurul lumii, cu motocicleta, fiind pasiunea lui, si am descoperit locuri minunate impreuna. De la 7 ani calatoresc, fie in tabere, fie in excursii organizate. Am fost intotdeauna omul calatoriilor in natura. Acum, pur si simplu am descoperit ca pot calatori altfel, combinand miscarea cu marea mea dragoste pentru natura, bucurandu-ma de ea pas cu pas. Iar la finalul fiecarei expeditii ma simt cu mult castigata in starea mea de bine.

Ca si in relatii si in viata, nu este totul roz, ai nevoie sa fii rabdator cu tot ce vine in viata ta daca vrei sa traiesti. Vorba aceea simpla, risti si castigi. Nu poti sa renunti cand vine furtuna, totul este trecator, totul contine alb si negru, sus si jos. Este un exercitiu sa le integrezi pe toate in viata ta. Singurul aspect important este ca ai puterea sa alegi prin ce experiente vrei sa treci prin viata, nu sa lasi viata sa aduca experientele aleatorii. Cu siguranta, orice alegi va avea in spate suisuri si coborasuri, dar macar stii ca ai ales prin ce vrei sa treci.

Dupa o aventura ca aceasta te simti de trei ori mai viu, mai cu pofta de viata. Te simti de trei ori mai puternic si mai pregatit pentru atingerea oricarui alt obiectiv.

 

Viata este o aventura care merita traita in toata splendoarea ei!

 

Cu recunostinta pentru oamenii minunati din viata mea care m-au inspirat in aceasta expeditie:

Zsolt Vago, omul care m-a inspirat sa incep aceste ascensiuni la altitudine, deschizand un capitol mare in viata mea.

Simona Pacurar, specializata in medicina functionala, nutritionist, homeopatie, gemoterapie si aromaterapie, care mi-a pregatit trusa necesara pentru toate starile ce urmau sa vina: voma, anxietate, inclusiv mi-a pregatit doua tipuri de protectie din uleiuri esentiale, impotriva tantarilor etc. Cu ajutorul ei pot trai pe munte intr-un stil cat mai natural, fara chimicale si energizante inutile.

 

Daniel Toader, mentorul meu care in ultimul an m-a ghidat de la ce bete sa imi iau pana pe carari de munte nemarcate, descoperind o Romanie minunata. Cu el reusesc sa ma antrenez aproape in fiecare saptamana.

 

Simona Nicolaescu

www.simonanicolaescu.ro

Psihoterapeut, coach şi susţinător al vieţii echilibrate în România

Simona Nicolaescu a dezvoltat LifeFit, un program unic pentru a produce schimbări profunde în vieţile liderilor din România, cu deschiderea porţilor către propriul subconştient, trasarea unui plan clar pentru a-şi atinge visurile, vitalitate fizică şi psihică crescută.

A inclus mare parte a învăţăturilor extrase din diferitele experienţe ca antreprenor, lider, mamă şi din diferite formări pe care le are: psihoterapie ericksoniană, hipnoză, coaching, silent retreat, terapie cranio-sacrală, mind power.

Lucrează în sesiuni individuale cu managerii din România pentru a îi ajuta să ducă o viaţă mai echilibrată din punct de vedere emoţional, pentru a se bucura mai mult de viaţa pe care o au.

Ţine workshopuri pe teme precum: Sleep better, Stress Management, Mind focus, Tehnici de relaxare.

Desemnată “Antreprenorul anului” în 2013, Simona Nicolaescu şi-a dedicat ultimii 8 ani din cariera sa profesională susţinerii şi promovării vieţii echilibrate, prin proiecte creative, adresate mediului de afaceri, derulate în premieră în România.

Sub semnătura sa au luat naştere primul program de well-being pentru angajaţii companiilor, în anul 2010, şi primul audio-book pentru diminuarea stresului, în anul 2014, intitulat “Tehnici de reducere a stresului”.

 

Add comment


Security code
Refresh

Cookies make it easier for us to provide you with our services. With the usage of our services you permit us to use cookies.
Ok